joi, 22 februarie 2018

PLEDOARIE PENTRU ŞCOALĂ, DREPTATE ŞI CARACTER - despre intelectuali, cu onestitate

DE CE atâtea tabere în societatea noastră? de ce atât de virulente unele la adresa celorlalte? Cetăţenii, individual, de ce sunt atât de vehemenţi şi intoleranţi unii faţă de ceilalţi? De ce starea asta de lucruri DOAR pentru că ăla gândeşte altfel? Şi, mai ales, de ce ăla gândeşte altfel decât tine? Dar dacă ăla gândeşte altfel decât tine, asta înseamnă că şi tu gândeşti altfel decât el? Iar dacă amândoi gândiţi Altfel – a cui altfelitate este dreaptă? Cu ce unitate de măsură cântărim Dreptatea? Avea Socrate dreptate? Păi, nu! că doar Majoritatea l-a omorât, majoritatea are întotdeauna dreptate – oamenii au considerat gândurile lui drept erezii. Nu gândeşti ca noi, înseamnă că eşti împotriva noastră! evident că Socrate ameninţa poziţiile sociale avute ale acuzatorilor şi judecătorilor lui. 
Vedeţi, de 2500 de ani tot dăinuie cel mai nobil imperativ socio - filosofic, nesatisfăcut social niciodată pe deplin: Dreptatea. Şi tot de atâta vreme Libertatea de expresie îşi caută de una singură eliberarea, iar Educaţia – pe care o clama şi pentru care a murit Socrate, este azi un deziderat la fel de stringent ca acum 2500 de ani. Nu vi se pare nasol?
Educaţia ne pune piedică zi de zi. Şcoala. După 2500 de ani, RO abundă în maşini şi smartphonuri! Ea, campioana analfabetismului în UE! Marfă, nu? – am tot spus-o şi o s-o tot repet la infinit: avem 10 milioane de analfabeţi şi semianalfabeţi. Atenţie: oamenii aştia NU au nicio vină pentru condiţia lor socială! Bun, dar cine sunt ceilalţi? O clasă intermediară cu un grad de calificare profesională mai ridicat şi o altă clasă, de formaţie umanistă - Intelectualii. E veche discuţia despre ce înseamnă intelectual. Percepţia generală e că oricine a terminat o facultate e intelectual. Să fie. Când o societate dezbate o temă, indiferent care-o fi, această dezbatere e lansată şi operată de…intelectuali, adică de ăia care au terminat o facultate – construcţii, petrol, agronomie, drept, filologie, sociologie etc. Taberele de mai sus sunt exclusiv formate de către ei, în jurul ideilor lor, uneori chiar şi în jurul lor. Ceilalţi doar li se raliază, regăsindu-se în ideile respective.
Observă toată lumea că RO este extrem de divizată tocmai la capitolul abstract al ideilor, tezelor. Cum e posibil ca intelectualii să aibă teorii absolut opuse? S-ar putea spune că e totuşi firesc aşa, ba chiar sănătos. Totuşi, dacă 1+ 1 pentru unii fac 2, iar pentru alţii 3…care e adevărul, unde e dreptatea? Extrapolaţi aritmetica asta elementară la viaţa noastră socială şi politică. Încercaţi, îndrăzniţi. Să luăm tema momentului: situaţia din Justiţia, mai exact din DNA, respectiv Koveşi. Sunt două curente majore: pro şi contra, adică exact aici suntem – unii zic 2, alţii 3. Şi unii, şi ceilalţi sunt fermi pe poziţie, cred cu religiozitate în teza proprie, se demonizează reciproc, uitături înveninate, insulte, calomnii, amiciţii rupte. Bâtele odihnesc aproape. O scânteie, o tragedie.
Dacă chestiunea disputată ar fi una de natură ştiinţifică – poate din chimie, biologie, matematică etc – cum şi-ar argumenta taberele opiniile? pe bază de vorbe scoase din burtă? Sau oamenii ar veni cu explicaţii şi demonstraţii la obiect? Câte adevăruri există? Câte unul de căciulă? Nu prea merge, putem avea un cartof de căciulă, un pepene, un blestem…Dar, mă rog, cine vrea şi-un adevăr personal nu-l poate împidica nimeni să şi-l ia, poate o ţâră respectul de sine, dar ăsta-i un moft demodat. Parcă Descartes făcuse o schemă din nu mai ştiu câţi paşi pentru relevarea adevărului. Cogito, ergo sum, dubito ergo sum. Orice drum al cunoaşterii începe prin întrebări şi îndoieli. Prima cărămidă. Şi poate mereu mai e de pus una. Cum staţi cu întrebările? Sau vi se pare mai mare deranjul şi, atunci, luaţi de-a gata şi de-a bune judecâţile altora? Înseamnă că sunteţi pe felie cu stima de sine. Ştiu însă c-o să spuneţi toţi apăsat că gândiţi cu capul vostru, mereu şi de fiecare dată. Ia meditaţi şi la asta: dacă noi toţi raţionam - deci, cu capuţul de-l are fiecare la purtător -, de ce RO est epe minus? Când X spune că gândeşte, nu înghite pe nerumegate ce-I dă unul şi alta, pe la tv sau aici pe fb – nimeni nu poate presupune că el spune că GÂNDEŞTE PROST, pentru că ştim prea bine, suntem toţi brilianţi şi gândim toţi magistral. Acuma, o privire simplă în jur: cu toată splendoarea materiei noastre cenuşii, rezultatul de lângă noi este de cacao. Suntem toţi de acord, da? Da. Daaaar…că trebuia să existe şi un dar: e de cacao, dar nu din cauza “mea”, ci a “ăluia”. Ăla e un cretin, un tâmpit, o javră. “Eu” sunt minunat, da’ nu vezi că n-am cu cine?! Şi aşa minunat cum eşti tu, nu alegi să te duci între alţii minunaţi ca tine (evident într-o altă ţară sau galaxie), ci te complaci între “cretini”, de fapt te sacrifici – tu ţii la ei, aşa troglodiţi, nu-I poţi părăsi, îi suporţi.
Aşadar, care-i treaba cu intelectualii noştri? Bun, înţelegem (adică, înţeleg, ca să nu vorbesc în numele altora) că se cred cei mai bengoşi din lume, dar unde să se uite tot omul să le vadă şi sublimele realizări? A, poate în doctoratele lor care-au revoluţionat Universul? 70.000 de doctorate, după *89, încoace! Şi doar vreo 1000 în tot secolul trecut. Acuma, rău nu are cum să fie – nu iau în calcul furăciunile -, dar unde sunt şi rezultatele, altele decât joburile lor şi suta în plus la salariu? Cei mai mulţi sunt cadre didactice universitare etc. Reflexiile somităţilor lor ar trebui să se răsfrângă asupra şcolii româneşti în ansamblu, precum lumina caldă a soarelui, mă gândesc şi eu. Or, culorile acestor reflexii sunt aşa de anemice, izinite şi galbene ca lumânarea: 10 milioane de analfabeţi şi analfabeţi?! Întregul nostru areal social, cultural, politic, economic, cum vreţi, ne dă de gol cocleala. Absolut orice felie de viaţă din RO vorbeşte de la sine despre noi, despre cât de minunaţi suntem, toţi, dar în primul rând intelectualii. Suntem un popor, o familie, funcţionăm ca un organism, noi şi instituţiile create de noi, cum spunea Hobbes. Dacă am asumat toţi că situaţia din jurul nostru e de cacao, înseamnă că familia asta e…cum e? Armonioasă? Iar sunteţi de acord toţi că NU, dar elementele perturbatoare, nocive – adică secăturile – sunt ceilalţi! E deja truism.
Nu se poate da nimeni başca pe motiv că el este zeu şi mai ales tânăr, frumos şi liber, şi nu are nimic în comun cu restul păduchioşilor, el, geniul neînţeles din Grozăveşti! Bă, tu trăieşti între păduchioşii de noi! nu poţi fi decât, cel mai optimist, cu mai puţini păduchi, şi-atât? Raza ta, dacă ar fi fost aşa orbitoare, ne-ar fi oblojit un picuţ şi pe noi, întunecaţii nedemni de bibliotecile tale. Eu ştiu că oricând ai la matale un sofism de c…t cu care te scoţi diafan din marea de bălegar. Tu puţi mereu a Dior, restul a dihor.
Aduceţi-vă aminte că prima tentativă de universitate din RO, Principate, a apărut în secolul 19, adică la distanţă de 7 – 800 de ani faţă de primele universităţi din Occident – Anglia, Franţa, Italia. Puteam şi noi, mioriticii, să ne tragem o Universitate, pe la anul 1000, pe-acolo. Da’ ştiţi de ce n-am făcut-o? 1 – noi suntem geniali şi fără şcoli, 2 – istoria a demonstrat, deşi nu mai era nevoie, că chiar de ne-am dat noi la carte pe la 1800 şi ceva, în doar câţiva ani nu doar că i-am ajuns p-ăştia cu Oxfordurile lor, da’ i-am lăsat şi la ani lumină în urmă, 3 – nu au vrut muşchii noştri, punct.
Mai amintiţi-vă un detaliu, evident, la fel de neînsemnat: pleiada de iluminişti francezi, englezi fără de care e imposibil de conceput Revoluţia Franceză, chiar cea americană, şi absolut toată Europa (inclusiv Principatele noastre şi România) e îndatorată acelor INŞI ce şi-au dedicat viaţa gândirii, deci întrebărilor şi soluţiilor. Da, când vorbim de probleme filosofice şi sociale, pot exista felurite interpretări ale Adevărului, uneori poate contradictorii. Dar de cele mai multe ori, filosofii ajung la un numitor comun – spre exemplu libertatea egală şi drepturile egale nu sunt nişte concepte care-au crescut sălbatice pe câmpuri, precum buruienile. Le-au trebuit peste 2000 de ani ca eu să le scriu acum, aici, şi să fie pe buzele tuturor. Contractul social, un alt concept uriaş asupra căruia iluminiştii au căzut de acord şi care a dus la constituirea noilor state europene moderne, inclusiv România.
Cunoaşteţi vreun motor al evoluţiei mai sfânt pe lumea asta decât Şcoala?
Aţi văzut vreo manifestaţie în stradă, nişte sute de mii de tineri frumoşi şi liberi sau mai puţin tineri în buletin, dar la fel de verzi în spirit militând pentru Carte? Luând Statul de gât (metaforic) şi obligându-l să pună Şcoala poporului pe primul plan? Nu, şi nici n-o să vedeţi. De ce ? Păi am căzut deja de acord: nu e nevoie, noi oricum suntem bengoşi. Şi suntem cu atât mai deştepţi şi zmei, cu cât restul din jur sunt mai proşti. Eşti deştept doar prin comparaţie cu ălălalt, prost! Dacă amândoi aţi fi deştepţi, pfooa! Ce plictiseală! Şi unde-ar mai fi farmecul, cum te-ai mai da tu aşa rotund?
Intelectualii noştri, care-I treaba cu Domniile lor ravisante? Eu am următoarea contradicţie, nu pricep: văd cohorte de cărturari în spaţiul online, dar mai ales la televizor, care rămâne tribuna noastră principală de diseminare a marilor teze şi idei mustind de fond. Ţi-e şi scârbă să te uiţi la unii cum juisează lingându-şi fiecare cuvânt. Îi ştiţi şi voi, îi vedeţi seară de seară pe sticlă. Care mai de care mai umflat de sine şi mai pătruns de filonul spiritual, al dreptăţii, verticalităţii şi, desigur, patriotic. Majoritatea lor, universitari de prestigiu – până dincolo de Dâmboviţa li s-a dus renumele, chiar şi-n Balta Albă!
Ideea de cărturari români datează de pe la 1848, dacă vrea cineva s-o plaseze mai spre epoca de piatră, n-are decât. Oamenii ăia de la 48 au făcut lucruri realmente extraordinare, dar asta după ce şi-au luat TOŢI Lumina de la Apusul care, cum am spus, teoretiza de multe sute de ani pe tema Omului, a Libertăţii, Dreptăţii şi a Statului. Disputa cea mare şi contondentă s-a dat în jurul intelectualilor români din sec 20, cel mai aprig: războaie mondiale şi comunism – mulţi morţi. Aici avem vreo 3 etape: perioada interbelică, renumită pentru efervescenţa culturală, apoi anii de după al doile război mondial până spre ’65, şi după ’65, venirea lui Ceauşescu, până în ’89. Să considerăm faza interbelică, până spre ’37 (venirea guvernului Goga) una relativ normală. Implicarea intelectualilor după ’44, aici e problema: datorită remanenţei interbelice existente în societatea românească postbelică, parte relativ importantă din intelectuali (crescuţi în spiritul interbelic, nota bene) au luat poziţie contra noului regim comunist, impus forţat. Până spre ’65, în cele peste o sută de închisori şi lagăre de muncă, au fost închişi 2-3 milioane de deţinuţi politici, din toate categoriile sociale (deci inclusiv intelectuali) şi de vârstă, spre exemplu erau copii de 12 ani închişi în singura închisoare de copii din lume, Târgşor, alt exemplu, Vasile Voiculescu a fost închis pe la 75 de ani, 4-5 ani, face cancer în închisoare, liberat, iar după un an moare în chinuri, acasă. Nu trebuia să faci nu ştiu ce măreţe fapte de luptă (nu vorbesc de rezistanţa armată din munţi), pentru a înfunda puşcăriile comuniste. Te băgau pentru nimic, judecata era o formalitate. V. Voiculescu a fost victima unei erori judiciare. Se putea sta în puşcărie zile, săptămâni sau luni – cazul lui Eliade. Sau ani mulţi şi grei. Era disperarea noului regim de a smulge din faşă, deşi nu de puţine ori nici măcar această faşă nu era, orice potenţial duşman de clasă. Pe de altă parte se miza enorm pe puterea exemplului “vezi unde a ajuns ăla (puşcărie), mucles, că ajungi lângă el!”. Marea majoritate a intelectualilor ajunşi în puşcării, până prin ’65, era dată de membri ai partidelor istorice şi, mai ales, de membri, activişti sau simpatizanţi ai legionarilor. Din ce am studiat şi eu (dar voi mai studia tema asta şi poate găsesc informaţii noi care să mă contrazică), nu am cunoştinţă de vreun caz de frondă majoră a intelectualilor la adresa regimului comunist. Înţelegând eu prin major, acţiuni de genul celei de la Braşov sau o zecime din momentul ăla sau cazul lui Liviu Corneliu Babeş – care ar face cinste intelectualilor prin gestul lui suprem, ar spăla enorm goliciunea manifestărilor anticomuniste ale intelectualilor, dar…intelectualii n-au noroc, acest erou Liviu Corneliu Babeş nu era intelectual (absolvent de facultăţi), era electrician, pasionat de pictură.
Au murit intelectuali în inchisorile comuniste, dar nu pentru fapte majore, măreţe anticomuniste. În fine, nu am eu cunoştinţă. Vă rog, cine are date să-mi spună şi mie, dacă vrea. În general, faptele lor s-au rezumat la versuri izolate, alte inserări prin literatură, dar nimic radical. Şi, cel mai relevant aspect, nu a existat o manifestare de MASĂ – dacă ar fi existat, altfel ar fi arătat România acelor ani şi chiar RO de azi. Majoritatea intelectualilor şi-a văzut de treabă, adică a stat fiecare în colţul lui, în multe cazuri călduţ. Băieţii şi fetele , în cel mai viu grai mioritic, s-au descurcat, au mers pe burtă care cum a putut mai bine, şi-atât – cei mai mulţi dintre ei. Creaţia lor, poezioarele, cărticelele, articolele, studiile, istoria le-a dat de mult la groapa de gunoi, încă dinainte de-a fi mâzgălite. Probabil, câţiva vor rămâne, aici, între noi. Poate că unul va deveni chiar universal, cum este Eliade. Şi a mai existat o specie sui-generis de intelectuali, deloc puţini. Ăia care au pus efectiv umărul la dezvoltarea “societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Cum se zice…”lucrăm cu marfa clientului”, adică ăştia ne-au fost, în linii mari, intelectualii. De câţi bani, atâta peşte. Din toată această breaslă prolifică din vremea comunistă, evident că subzistă şi azi mulţi. Ba, unii dintre ei ne ţin prelegeri însufleţite la televizor, sunt personalităţi civice, formatori de opinie, caractere, adică, pardon, CARACTERE! Lumea din faţa televizorului nu-şi pune prea multe întrebări despre figurile astea ilustre. Le ia de bune. Ce scot ei pe gură, le transformă în citate, legi, axiome. Apropo, mulţi din faţa televizorului, ca şi pe facebook, sunt şi ei…ce? Intelectuali! Minunat. Excelsior!
Eu nu am uitat de un Eliade, Vulcănescu, Noica, Augustin Doinaş, Radu Gyr, Gafencu, Ţuţea etc. unii dintre ei făcând foarte mulţi ani de puşcărie comunistă, Ţuţea 13 ani. Dar cei mai mulţi, cel puţin dintre aceştia, au pătimit mai ales din cauza trecutului legionar. Poate unii au fost doar simpatizanţi, dar mulţi au fost cadre ale Legiuni, activişti, au avut funcţii, au crezut şi au militat. Sunt unii printre noi, poate nu chiar aşa puţini, care Azi girează faptele de glorie ale Legiunii. Şi intelectualii anilor ’30 nu prea s-au împidicat de aceste fapte. Aceiaşi au girat şi faptele lui Antonescu. Nici azi intelectualii noştri nu au ajuns la un numitor comun, în privinţa asta, adică: când tu eşti conducătorul Statului, şi-n statul tău sunt masacraţi mii şi mii de oameni în doar câteva zile…adică, luaţi din casele lor, hăituiţi pe străzi ca pe şobolani, omorâţi pe loc. O fi bine?
Octavian Goga, prim ministru al RO, şi-a lăsat scrisă în testament dorinţa ca, la moarte, să i se pună pe piept SVASTICA NAZISTĂ.
Pentru intelectualul Octavian Goga, evreii erau gândaci?
Istoria poate că se face şi sub imperiul clipei, al rătăcirii şi chiar al Emoţiei. Dar posteritatea, mai ales acea posteritate intelectuală, are datoria de conştiinţă şi chiar de neam de a judeca Istoria DREPT. Altfel, dacă ne furăm singuri căciula, ajungem să băltim nesfârsit la periferia Marii Istorii, cum spunea Cioran.
O distincţie trebuie s-o fac (vorbesc la singular, nu vă implic şi pe voi, cititori sau necititori ai acestor rânduri, formând pluralul “s-o facem” - pentru că acest articol este opinia mea, apoi sunt convins că extrem de puţini vor împărtăşi punctul meu de vedere din acest articol, sau nimeni…n-am iluzii, scriu pentru conştiinţa mea): lipsa completă de atitudine a intelectualilor din perioada comunistă se poate circumscrie conservării de sine – cred că se poate admite asta. Filosofia dreptului recunoaşte individului dreptul suprem de a pune mai presus de orice propria integritate, propria viaţă. Dar aici este o anumită restricţie: doar când viaţa ta este ameninţată sau ar putea fi. Altfel, nu poţi contribui conştient la răul celorlalţi, ca să-ţi fie ţie bine şi familiei tale. Aşa cum au făcut intelectualii activişti ai regimului. Pe ei Istoria, scrisă sau nescrisă, istoria înţeleasă ca Absolutul în care totul transpare fără pic de urmă de confuzie, interpretare sau cosmetizare…acestă istorie pe ei îi va reţine drept MIZERABILI, şi-atât.
De ce RO este praf şi pulbere? Răspunde intelectualul nostru: din cauza analfabeţilor, a ţăranilor, a tâmpiţilor, a babelor…ce mai, din cauza CELORLALŢI!
De ce această poliloghie a mea?
Pentru că eu cred că evoluţia şi umanismul sunt menirea intelectualilor. Pentru că eu cred că doar CARTEA este singura salvare a demnităţii umane. Iar cartea este tot menirea intelectualilor. Ştiţi cum sunt copiii de la ţară, intelectualilor? Ştiţi ce carte se face la ţară? Vă văd preocupaţi de politică, intelectualilor. Deci sunteţi interesaţi de soarta ţării, nu? Desigur. N-aveţi alte interese. Şi vreţi să construiţi o ţară mândră, cum? fără carte?
ps. - Lumea noastră, cu toate taberele, mai ales alea intelectuale, aşteaptă ora 18, ca să vadă ce grăieşte ministrul justiţiei, Toader, despre procurorul şef al DNA, Koveşi. Aţi aşteptat, o să şi treacă, e ca şi trecută, dinaintea aşteptării. Ce aşteptaţi, adică, oameni buni? Speraţi ceva, nu? Ce? Aţi văzut ceva schimbat fundamental în structura acestui popor şi în cea a intelectualilor? Aţi văzut ceva schimbat fundamental la nivel instituţional? Nu se va schimba absolut nimic, indiferent de decizia lui Toader. Suntem tot noi, cei de ieri şi de acum 50 – 500 de ani.
pps. - ÎNTREBARE: specia intelectuali mizerabili…o mai exista şi azi? online, offline, la tv…
ppps. - GABRIEL LIICEANU, vrei o ţară condusă de un procuror? intelectualule, de ce-l scuipi în ochi pe Platon?